HRISTOS A ÎNVIAT!
Iubiţii mei fii sufleteşti,
slujitori ai altarelor străbune
şi binecredincioşi creştini,
„Această aleasă şi sfântă zi, sărbătoare a sărbătorilor” (Canonul Învierii) şi fundament al credinţei şi iubirii noastre, Învierea Domnului reprezintă centrul vieţii spirituale şi comunitare pentru întreaga lume creştină, din toate timpurile şi din toate locurile, lumină a speranţei şi bucurie a credinţei noastre.
Imnul biruinţei pascale: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, străpunge noaptea acestei lumi, de aproape două mii de ani, risipind întunericul, neputinţa şi răul, aducând în inimile noastre nădejdea de mai bine şi încrederea că totul se petrece, în această lume „plină de har” (Luca 1, 28), cu sens, sub îndrumarea şi privirea plină de milostivire a Atotiubitorului şi Bunului Dumnezeu.
Chezăşie a transfigurării noastre, Învierea din morţi a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este piatra cea tare a credinţei (Matei 16, 18) şi a încrederii noastre, pe care s-a întemeiat Biserica, „Trupul lui Hristos” (Efeseni 4, 12), învăţătura, spiritualitatea şi cultura noastră creştină, eveniment care a schimbat din temelii întreaga lume (I Corinteni 15; 14, 20).
Ziua sfântă a Învierii, când „ toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt” (Canonul Învierii), inaugurează o epocă nouă, timpul mântuirii, care ne descoperă prezenţa nelipsită şi călăuzitoare a lui Dumnezeu în toate momentele vieţii noastre. De aceea, avem certitudinea că, în încercare şi suferinţă, în tristeţe sau neputinţă, în bucurie sau recunoştinţă, Dumnezeu este pururi alături de noi, străbătând, în mod nevăzut, drumurile vieţii alături de noi, însoţindu-ne, fără a ne părăsi niciodată, oferindu-ne puterea de a depăşi neajunsurile vieţii şi de a merge mai departe, cu conştiinţa că nu suntem singuri, că El, Domnul vieţii, cuprinde şi luminează existenţele noastre, căci pentru noi a ales, de bună voie, să pătimească, să moară şi să învieze, oferindu-ne pilda autentică de viaţă desăvârşită (Ioan 3, 14-15).
Această sfântă sărbătoare în care „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice” (Canonul Învierii), ne invită la transfigurare, înnoire şi spiritualizare, la depăşirea viziunii materialiste asupra vieţii care, adesea, sufocă avântul nostru duhovnicesc şi limitează posibilităţile noastre de exprimare şi de acţiune, dăruindu-ne certitudinea că „Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa” (I Corinteni 6, 14).
Dreptmăritori creştini,
Înviind din morţi, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat că nimic nu poate fi mai tare decât iubirea, nici măcar suferinţa şi moartea, şi că milostivirea covârşitoare a lui Dumnezeu este singura care poate transforma, în profunzime, existenţa umană. Această sărbătoare reprezintă biruinţa deplină asupra morţii, păcatului, răului, fricii şi întunericului, iar prin credinţa în El, noi, „mădulare ale Trupului Său tainic” (Efeseni 5, 30), extins în istoria umană şi alcătuit din toţi cei care credem cu tărie în El, ne însuşim roadele acestei nemaivăzute biruinţe, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi vieţuim „într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Filipeni 1, 27).
În noaptea Învierii, femeile mironosiţe au venit la mormântul Domnului, cu teamă şi cu nelinişte, dar şi cu speranţă, curaj şi devotament statornic, însă, nu au găsit Trupul Domnului Iisus. Mormântul era gol, fâşiile de pânzã erau împãturite într-un colţ, iar Mântuitorul Hristos nu mai era acolo, a înviat. De atunci, de când îngerul le-a spus: „Nu vă înspăimântaţi! Iisus Nazarineanul Cel răstignit a înviat!” (Marcu 16, 6), aceasta este adevãrata noutate, vestea cea bunã care inundã lumea cu speranţã, lumină şi bucurie, dăruind sens şi raţiune de a fi credincioşilor de pretudindeni.
Femeile mironosiţe care s-au învrednicit să audă cuvintele Domnului Hristos: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9) şi, după ele, apostolii şi mulţi alţii, care „L-au văzut pe Domnul” (Ioan 20, 18), au devenit mărturisitori şi misionari ai Învierii, ai acestui eveniment care surpă mormintele ignoranţei şi păcatului în care adesea ne îngropăm, şi ne face sã renaştem la o viaţă nouă. Domnul Cel Înviat, ne elibereazã de păcatele şi de neputinţele noastre umane, ne umple inima de bucurie şi de speranţã şi ne călăuzeşte pe drumurile vieţii către mântuire, aşa cum, oarecând, a făcut cu femeile purtătoare de mir.
Astfel, întâlnirea, descoperirea şi comuniunea vie cu Hristos devine în mod inevitabil vestire, misiune şi mărturie (Matei 28, 19). Pentru aceasta, Învierea Domnului, „ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmul 117, 24), ne reaminteşte, an de an, că vocaţia omului este transfigurarea şi spiritualizarea, înnoirea vieţii, printr-un efort ascetic susţinut, care să ne ofere posibilitatea aprofundării comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele (Galateni 5, 22).
Logica pascală, plină de sens şi putere de schimbare, nu este una triumfalistă şi goală, ci, dimpotrivă, se sprijină pe întreaga operă răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos, astfel că şi noi suntem pecetluiţi cu acest tainic destin, încă de la Botez când „am fost înmormântaţi împreună cu El prin botez în moartea Lui pentru ca, după cum Hristos a Înviat din morţi… la fel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4). În acest sens, pătimirea şi moartea mântuitoare a Domnului Hristos reprezintă fundamentul cel tare al Învierii Sale, arătându-ne că fără Cruce nu se poate ajunge la desăvârşire, la biruinţa deplină asupra păcatului şi a morţii, căci „Hristos S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru ridicarea şi îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). Din acest motiv, noi, creştinii, rămânând „întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la speranţa Evangheliei” (Coloseni 1, 23), reluăm, pe parcursul existenţei noastre, drumul vieţii pământeşti al Domnului Hristos, în aşa fel încât patimile şi suferinţele noastre, asumate cu credinţă, să se unească, în mod tainic, cu ale Lui, iar moartea noastră, să devină o adevărată ofrandă adusă lui Dumnezeu, un veritabil „paşte”, trecere spre Tatăl Ceresc, dar şi un drum împreună cu Domnul Însuşi, care este întotdeauna alături de noi, prezent în vieţile noastre.
Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Hristos, „Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29), deşi i-a înfricoşat pe apostolii şi ucenicii care întrezăreau în El mai mult un eliberator pământesc, a reprezentat cea mai importantă şi mai semnificativă jertfă din istoria umanităţii şi a întregii creaţii, căci Domnul ne-a eliberat din sclavia întunericului şi a morţii, oferindu-ne exemplu desăvârşit de iubire, deoarece „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Semn profetic şi mântuitor, care uneşte şi împacă, adună şi vesteşte viaţa, Crucea este simbolul prin excelenţă al Bisericii, „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15), care uneşte cerul cu pământul, dăruindu-ne, mereu, amintirea duhovnicească a patimilor şi morţii mântuitoare a lui Hristos, Cel care nu a pregetat să-Şi dea viaţa pentru noi, din marea Sa iubire de oameni, căci: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Înaintea lui Dumnezeu, fiecare dintre noi este preţios şi iubit cu o iubire infinită, iar aceasta trebuie să ne umple inimile de speranţă şi de mângâiere, în toate clipele vieţii noastre. Domnul Cel Înviat din morţi, care ne iubeşte cu o iubire mai tare decât moartea şi merge cu noi în toate zilele vieţii noastre (Matei 28, 20), ne călăuzeşte paşii, ne înnoieşte sufletele, ne cheamă şi ne trimite la propovăduire, ca misionari ai iubirii neînvinse, ca mărturisitori curajoşi ai Evangheliei Sale, precum şi ca biruitori ai întunericului şi aducători de sfinţenie şi pace. Din acest motiv, Sf. Grigorie Palama spunea că: „Învierea Domnului este înnoirea firii omeneşti şi… întoarcerea omului la viaţa cea fără de moarte”.
În această epocă marcată de comunicare, dialog şi întâlnire, dar, din nefericire, şi de tragice conflicte, izbucniri de ură, violenţă şi intoleranţă, sărbătoarea Învierii Domnului ne cheamă să mărturisim, asemenea femeilor mironosiţe, prin viaţa şi faptele noastre, ce lucruri minunate a făcut Domnul pentru noi, să fim vestitori ai iubirii şi milostivirii Sale, „martori…până la marginile pământului” (Fapte 1, 8).
Să dăm la o parte pietrele din sufletele noastre şi să lăsăm ca lumina lui Hristos să ne lumineze, să ne înnoiască şi să ne transforme, pentru ca să putem deveni apostoli şi misionari ai Evangheliei Sale, contribuind la înnoirea chipului acestei lumi, pentru că „din aceasta vor cunoaşte toţi că-Mi sunteţi ucenici”, după cum a spus Mântuitorul, „de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35).
Societatea noastră are nevoie, astăzi, de mărturia iubirii şi a solidarităţii, a comuniunii şi bună voinţei. Pentru aceasta, fiecare creştin trebuie să devină un mărturisitor al unui nou mod de a fi, a vieţii de comuniune şi de iubire cu Dumnezeu, care să constituie imboldul unor profunde, bune şi intense transformări sociale.
Este necesar, astfel, să oferim mărturie de iubire, de înţelegere şi de ajutor concret faţă de fraţii noştri aflaţi în necaz şi suferinţă, în boli sau în diferite încercări, pentru că în fiecare dintre ei este chipul lui Hristos Însuşi şi, după puterile noastre, este necesar să ajutăm, să alinăm, să fim solidari şi, mai presus de toate, să iubim şi să înţelegem nevoile aproapelui nostru, slujind prin faptele noastre „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).
Aşa cum vedeţi sau auziţi, Biserica noastră strămoşească, cu posibilităţile ei limitate, oferă permanent pilde de iubire milostivă şi de solidaritate, ajutând pe mulţi dintre cei aflaţi în diferite neputinţe şi nevoi, bineştiind că „roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9).
De asemenea, suntem conştienţi că nu vom putea eradica sărăcia, nedreptatea şi nu vom putea vindeca toate neputinţele umane, dar oferind astfel de exemple, dorim să invităm la conlucrare şi la implicare pe cât mai mulţi, pentru ca lumea în care trăim să devină, treptat, mai bună, mai dreaptă şi mai frumoasă, în care să domnească: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea şi curăţia” (Galateni 5, 22-23).
În neputinţa şi nevoia aproapelui nostru trebuie să vedem întotdeuna pe Hristos, care ne invită să oferim cu iubire, ajutor şi mângâiere, să transformăm răul în bine şi nepăsarea în comuniune.
Lumea noastrã are nevoie de mãrturia iubirii şi a unitãţii, pentru ca sã creadã cu multã convingere şi împreunã, cu acea forţã indestructibilã a solidaritãţii şi a fraternitãţii sã schimbãm lumea, în lumina magnificã a Învierii Domnului, a Evangheliei Sale de viaţã dãtãtoare.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Doresc să vă felicit, împărtăşindu-vă binecuvântări tuturor celor care v-aţi implicat, cu abnegaţie şi simţ civic creştin, în susţinerea valorilor familiei tradiţionale, alăturându-vă „Coaliţiei pentru Familie”, în campania naţională de revizuire a Constituţiei, în sensul precizării explicite că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie”. În acelaşi timp, ţin să vă îndemn să fiţi statornici în această opţiune a dumneavoastră, care exprimă credinţa în Bunul Dumnezeu, Creatorul omului.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, anul acesta a fost proclamat, de către Sfântul Sinod, drept „Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox” şi „Anul comemorativ al Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”, pentru a aprofunda importanţa educaţiei în misiunea pastorală a Bisericii şi a omagia personalitatea Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul pentru spiritualitatea şi cultura românească, la trei veacuri de la moartea sa martirică. De asemenea, tot în acest an, aniversăm 370 de ani de la înfiinţarea, la Târgovişte a celebrei „Schola graeca et latina”, înfiinţată în timpul lui Matei Voievod Basarab, precursoare a învăţământului universitar târgoviştean de astăzi.
Doresc, în acelaşi timp, să vă reamintesc că evenimentul central al acestui an, în Arhiepiscopia Târgoviştei, va fi constituit de sărbătorirea, la 11 august, a Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, personalitate definitorie a spiritualităţii româneşti, care a contribuit foarte mult la înnoirea chipului Bisericii noastre străbune, orientându-o spre a răspunde celor mai actuale provocări pastoral-misionare.
Împărtăşindu-vă aceste gânduri, vă îmbrăţişez pe toţi, preoţi şi credincioşi, întru lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi vă binecuvintez spre creşterea voastră duhovnicească întru bunătate, credinţă şi iubire.
HRISTOS A ÎNVIAT!
Al vostru arhipăstor şi părinte,
totdeauna rugător către Milostivul Dumnezeu,
pentru bucuria, sănătatea şi pacea voastră,
a tuturor,
† N I F O N
Arhiepiscop şi Mitropolit
