Ziua Națională Constantin Brâncuși, 146 de ani de la nașterea sculptorului, Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, în Gorj și din 1904 s-a stabilit și a creat la Paris, unde s-a stins din viață în 1957.
Prin testament, Brâncuși a lăsat moștenire statului român atelierul său și un număr important de lucrări. România de atunci, condusă de partidul comunist, a refuzat să accepte moștenirea lui Brâncuși și astfel, atelierul și 80 dintre lucrările sale au revenit statului francez.Abia în 1964, Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național, iar ansamblul monumental de la Târgu-Jiu a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac i fusese foarte aproape de a fi dărâmat.
Ca o „reparaţie morală faţă de refuzul şi umilirea lui Constantin Brâncuşi de către statul român”, data de 19 februarie, ziua de naştere a lui Constantin Brâncuşi, a devenit sărbătoare naţională, prin legea promulgată în noiembrie 2015.
Constantin Brâncuşi, viaţa şi opera
Născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, Gorj, Constantin a fost al şaselea copil al familiei de ţărani Radu Nicolae şi Maria Brâncuşi. Şcoala primară a făcut-o la Peştişani şi Brădiceni, iar copilăria i-a fost marcată de dese plecări de acasă, a fost păstor şi apoi ucenic în diverse ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. S-a dovedit foarte îndemânatic la lucrul manual şi a atras atenţia unui industriaş care l-a înscris cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova.
În 1896, la 20 de ani, Brâncuşi a început să călătorească: a mers la Viena pe Dunăre şi s-a angajat cioplitor în lemn pentru a câştiga banii necesari şederii acolo. Ambiţia lui era să devină scultor şi doi ani mai târziu a fost admis la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti unde a studiat serios modelajul şi anatomia. În preferinţele sale, în port şi în stilul de viaţă, Brâncuşi avea să păstreze până la moarte simplitatea originilor sale.
Încă din timpul studenţiei, lucrările sale au fost premiate, iar în 1903, Brâncuşi a primit prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila. Instalat la Spitalul Militar din Bucureşti, bustul reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti.
Atras de faima sculptorului Auguste Rodin, care trezise entuziasmul avangardei şi indignarea academicienilor, şi curios să vadă ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele ţării, Brâncuşi a plecat în 1904, la Viena şi München, iar apoi s-a decis să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit modest.
Mare parte din drum a făcut-o pe jos, cu geanta la spate, dar a reuşit să ajungă la Paris. Aici, Brâncuşi a fost admis la École des Beaux-Arts şi a lucrat timp de doi ani în atelierul sculptorului academist Antonin Mercié, iar pentru a-şi câştiga existenţa, a avut mai multe ocupaţii.
În 1906 a avut prima expoziţie la Paris, în Salonul sponsorizat de stat, apoi la Salon d’Automne. Primele sale lucrări au fost influenţate de opera lui Rodin, dar pentru a se distanţa de această influenţă, Brâncuşi a refuzat să intre în atelierul lui Rodin, deoarece, a spus el: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.
În 1907, angajat să facă monumentul funerar al unui moşier în cimitirul „Dumbrava” de la Buzău, Brâncuşi a sculptat o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată Rugăciune, care reprezintă prima etapă a evoluţiei sale către formele simplificate.
În acelaşi an, Brâncuşi sculptează Cuminţenia Pământului, clasată acum în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural naţional. Sculptura, cioplită în calcar, sugerează o filosofie a lui Brâncuşi anterioară creştinismului şi a fost expusă inițial în 1910 la Muzeul Național de Artă al României, stârnind reacţii contradictorii, dar în cele din urmă a fost acceptată.
Evaluată în prezent evaluată la cca. 20 milioane de euro, sculptura face parte dintr-o colecţie bucureşteană privată, a fost scoasă la vânzare în 2014, dar nu a fost încă subiectul unei licitaţii publice.
Tot în 1907, Brâncuşi a închiriat un atelier în Rue de Montparnasse şi a intrat în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp.
În anul 1908, apare pentru ultima dată influenţa lui Rodin asupra operei lui sale, odată cu prima versiune de Muză adormită – sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. Una din primele versiuni ale lucrării s-a vândut la New York cu suma de 9,125 milioane de dolari, în 2015.
Tot în 1908, Brâncuşi a executat prima lucrare cu adevărat originală: Sărutul.
Sculptura evidenţia întrebuinţarea pură, organică a formei şi avea să devină marca sa specifică şi să influenţeze opera a numeroşi artişti, între care şi lucrările prietenului său Amedeo Modigliani.
Din 1910, odată cu versiunea din bronz a Muzei adormite – un cap de formă ovoidală cu detalii ale feţei reduse drastic şi curbe şlefuite, pure, Brâncuşi avea să experimenteze adesea formele simplificate ovoidale sau liniile eliptice, suple ale figurilor care redau esenţa zborului: Măiastra – o sculptură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti, şi alte 28 de variante în următoarele două decenii.
După 1919, păsările sale au evoluat într-o serie de sculpturi de bronz şlefuite, toate intitulate Pasăre în văzduh.
În aceşti ani de experimentare, opera lui Brâncuşi a început să aibă un public internaţional şi lucrările sale au intrat în colecţii particulare.
În 1913, Brâncuşi a expus la Salon des Indépendants din Paris şi a participat la Armory Show (Expoziţia Internaţională de Artă Modernă) din New York, Chicago şi Boston, expunând cinci lucrări, între care Domnişoara Pogany, un bust stilizat care a avut diverse variante.
Şi prima sa sculptură în lemn, Fiul risipitor, în 1914, era aproape abstractă – o bucată de lemn de stejar sculptată grosolan, cu trăsături umane abia schiţate. Din lemn, Brâncuşi avea să creeze cele mai stranii lucrări ale sale, soclurile sculpturilor, uneori şi din cinci sau şase piese suprapuse, şi chiar propria mobilă, majoritatea ustensilelor sau pipa din care fuma. Şi prima versiune a Coloanei Infinitului (sau fără sfârşit), sculptată în 1918, a fost tot din lemn. Creată din elemente simetrice suprapuse, coloana era inspirată de stâlpii caselor ţărăneşti din România.
Cu Prinţesa X, portretul unei persoane imaginare care ia o curioasă formă falică, expusă la Salonul din 1920, Brâncuşi a declanşat un scandal. Lucrarea dădea naştere la interpretări nedorite şi a intervenit poliţia care l-a obligat să scoată lucrarea din expoziţie.
În 1922 a sculptat primele versiuni ale Peştelui, în marmură, şi Bust de femeie tânără, în lemn.
S-a reîntors pentru prima dată în România în 1924, şi a expus la Prima expoziţie internaţională a grupării „Contemporanul” din Bucureşti.
În 1926 a expus din nou în Statele Unite, la Galeria Brummer din New York, iar transportul operelor sale din Franţa a declanşat un proces cu vameşii americani. Lucrarea în cupru Pasăre în văzduh, era atât de abstractă, încât Brâncuşi a fost acuzat că introduce clandestin în SUA nu o sculptură, ci o piesă industrială. După doi ani, Brâncuşi a revenit în SUA unde avea numeroşi cumpărători şi a câştigat procesul. În 1933, o nouă expoziţie la Galeria Brummer şi, în anul următor a participat la expoziţia „Pictura şi sculptura secolului XX”, la Chicago Renaissance Society.
În 1933, faima lui Brâncuşi l-a adus la Paris pe maharajahul din Indore, care i-a solicitat sculptorului să creeze un templu care să îi adăpostească sculpturile. Brâncuşi a lucrat mai mulţi ani la acest proiect şi, în 1937, a mers în India la invitaţia maharajahului, dar moartea acestuia a împiedicat finalizarea lucrărilor.
S-a întors din nou în România în 1937 şi în 1938 pentru inaugurarea a trei lucrări monumentale dintr-o grădină publică din Târgu Jiu: noi versiuni uriaşe în oţel la Coloana Infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii.
În 1939, Brâncuşi a făcut ultima călătorie în Statele Unite, pentru a participa la expoziţia „Art in Our Time” la Muzeul de Artă Modernă din New York.
A continuat să-şi exploreze temele preferate în ultimii ani de viaţă, inclusiv pasărea, iar ultima lucrare importantă a fost Ţestoasa zburătoare, în 1943.
Brâncuşi a dobândit cetăţenie franceză, în 13 iunie 1952. În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, îşi-a crease o lume a lui, într-o atmosferă românească.
Numeroase expoziţii din Franţa, Elveţia, Olanda, Anglia şi Statele Unite aveau să îi asigure faima, iar cea mai mare a fost cea de la Muzeul Guggenheim din New York, în 1955.
În epoca realismului socialist din România, Brâncuşi era contestat ca unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit, dar totuşi, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din Bucureşti s-a deschis prima expoziţie personală Brâncuşi.
„Cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”, după cum spunea la ultima sa spovedanie, Constantin Brâncuşi s-a stins din viaţă la 16 martie 1957, şi este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.
Prin testament, Brâncuşi a lăsat moştenire statului român tot ce avea în atelierul său (peste 80 de sculpturi), cu condiţia ca atelierul să fie transformat în muzeu şi restaurat în starea sa originală. Moştenirea sa a fost refuzată de guvernul comunist, dar acceptată cu bucurie de Franţa, iar Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) deţine un număr important de lucrări ale lui Brâncuşi împreună cu tot ce se afla în atelierul său.
Abia în 1964 Brâncuşi a fost „redescoperit” în România ca un geniu naţonal, iar ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoştinţei) fără sfârţit, Masa tăcerii şi Poarta sărutului a putut fi amenajat şi îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac şi fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
surse:
centrulbrancusi.ro
